Petrică Nicoară, amintiri dureroase din vremea copilăriei sale! Efortul pe care îl făcea să ajungă la școală. “Miroseam când intram în clasă. M-au pus în ultima bancă!”
Petrică Nicoară, amintiri dureroase din vremea copilăriei sale! Efortul pe care îl făcea să ajungă la școală. “Miroseam când intram în clasă. M-au pus în ultima bancă!”
Petrică Nicoară a povestit în lacrimi despre copilăria sa.
Petrica Nicoara, tatăl cunoscutului saxofonist Armin Nicoara, și-a deschis sufletul și a recunoscut că, atât copilăria lui, cât și viața sa, nu a fost una frumoasă, deoarece a fost marcat de lipsuri și de multe certuri în familie, așa cum chiar el a declarat. Invitat în cadrul emisiunii În Oglindă, moderată de Mihai Ghiță, pe lângă toate subiectele de viață abordate, acesta și-a deschis sufletul și cu lacrimi în ochi a povestit o parte din copilăria
sa, care nu a fost una deloc ușoară, mai ales în primii patru ani de școală, când a făcut clasele primare în sat. Condițiile meteo din iarnă îl făceau să ajungă la școală foarte greu, iar acesta mergea de fiecare dată cu încălțările și hainele ude. Nici când ajungea acolo nu avea parte de o atmosferă mai prietenoasă, deoarece colegii mereu îl jigneau din cauza poreclei sale. “Când am mers la școală, în primele clase, în sat, făceam naveta, iarna era nenorocire.
Era frig, zăpada de jumate de metru, se topea în opinci, ajungeam la școală, iar unii copii mă jigneau, pentru că mie mi se spunea în familie “a lui Sârbu”, de aceea mi-au și spus Petrică Nicoară Sârbu. Și Sârbu… că au venit sârbii în România și să plece.”, a povestit Petrică Nicoară.
Petrică Nicoară, amintiri în lacrimi din perioada copilăriei sale
Își amintește, cu lacrimi în ochi, că nu era îngrijit atunci când era la școală, nu era spălat cum erau ceilalți copii și nu avea haine curate, iar pentru acest lucru era marginalizat în ultima bancă. Artistul se ruga adesea să fie dus la o școală departe și să scape din acel sat. „Plus că nu eram spălat, miroseam, îmi dau seama acum. Miroseam acolo, când intram în clasă… m-au pus în ultima bancă cu un prieten, consătean. Era foarte greu să merg la școală, nu mă acceptau, atunci gândurile mele în cei patru ani erau “Doamne, ia-mă, du-mă la școală departe, la Caransebeș, la Timișoara”, pentru că frații mamei erau la Timișoara.”, a mai spus Petrică Nicoară.