O mamă işi iubeşte copii, indiferent de cum aleg să se poarte aceştia cu ea. Insă povestea pe care o vei citi iţi va arăta o lecţie de viaţă pe care nu o vei uita niciodată!
Iar mama mea îmi răspunse: “Oh, va rog să mă scuzaţi, cred că am greşit adresa”.
Slavă Domnului că nu m-a recunoscut. Am răsuflat uşurat. Mi-am spus că nu îmi va pasă şi nu mă voi mai gândi la acest incident pentru restul vieţîi, atât de tare mi-am dorit să rup orice legătură cu mama mea cea săracă şi cu un singur ochi şi să devin o cu totul altă persoană fără nici o legătură cu ea.
După scurt timp de la acea întâmplare, am primit o invitaţie de a participa la reuniunea de absolvire a şcolii generale din localitatea mea natală. Mi-am minţit soţia că plec într-o călătorie de afaceri; îmi era ruşine să îi spun unde merg, mai ales că ei îi spusesem încă de când am cunoscut-o că ambii mei părinţi muriseră şi că nu avea nici un sens să o duc în ţară mea natală, fiind prea departe.
Am ajuns la reuniune iar la plecare a venit spre mine o bătrână, am recunoscut-o că fiind fosta vecină a mamei mele. Ea nu mă mai recunoştea căci plecasem demult din localitate însă a întrebat oamenii participanţi de mine. Mi-a întins o scrisoare. Mama mea murise şi lăsase o scrisoare pentru mine.
În ea era scris aşa:
“Dragul meu fiu,
Cred că viaţă a fost suficient de lungă şi de grea pentru mine, aşa că, simţindu-mi sfârşitul aproape, am pus pe hârtie gândurile mele pentru ţine. Am fost în Seoul să te caut dar nu mă voi mai duce niciodată. Nu te-am găsit şi am rămas cu oful în suflet că nu ai reuşit să vii să mă mai vezi deloc de când ai plecat de acasă.
citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
