Una peste alta, toamna a venit, iar eu eram mai fericită ca oricând să locuiesc din nou cu fratele meu, să ne spunem cele mai intime secrete şi să mă introducă în tumultuoasa şi fascinanta viaţă a unui oraş atât de mare ca Bucureştiul. Mi-am propus ca, timp de câteva luni, să nu-mi iau niciun job, să mă bucur din plin de viaţa de student, să nu ratez niciun club, nicio petrecere, nicio ieşire.
Citeste si: Elixirul tinereţii, o reţetă ucraineană veche de 500 de ani
E lesne de înţeles că nu-mi mai ardea de chefuri, cluburi sau alte distracţii, iar în puţinul timp în care mă bucurasem de viaţa mondenă la maximum nu reuşisem să întâlnesc pe cineva cu care să-mi doresc mai mult de-o aventură. De-aici şi până la a cădea în depresie nu a mai fost mult: munceam din greu, nu mai aveam timp şi dispoziţie să ies, viaţa de student începuse să se îndepărteze mult de ceea ce-mi imaginasem eu când plecasem de-acasă.
Singurele momente de fericire erau cele în care stăteam cu fratele meu pe canapea la un film, seara, înainte de culcare sau cu un pahar de vin în mână, povestind despre ce am mai făcut peste zi.
Într-o astfel de seară de februarie, când deja mă plictisisem teribil de iarna care parcă nu se mai sfârşea, s-a întâmplat ceva straniu.
Robert răcise şi febra începuse să-i crească alarmant. L-am îngrijit cum am ştiut mai bine, dar nu vedeam nicio ameliorare.
Băusem vreo trei căni de vin fiert şi nu puteam să-l duc la spital. Băuse şi el cot la cot cu mine, deşi luase medicamente. Spunea că are frisoane şi că vinul cald cu portocale s-ar putea să-l pună pe picioare. Însă efectul nu a fost chiar cel aşteptat.
