Simptome colective de dezgust, laolaltă cu o stranie adaptare la climatul general bolnav şi un scepticism tot mai răspândit. Aceasta e impresia mea când citesc online reacţiile oamenilor la politica de azi. Un fel de depresie colectivă, iritabilitate surdă şi senzaţia de lipsă de perspectivă. Dar iată de ce eu cred că nu ar trebui să cădem pradă acestor senzaţii.
Depresia colectivă
Lipsa de speranţă, de încredere în viitor, e începutul depresiei colective. Scepticismul generalizat face să auzim în preajma alegerilor: „Nu am cu cine să votez’, „Nu merg la vot’, „Toţi sunt la fel’.
Nu vreau să spun că avem motive de încredere oarbă, de optimism săltăreţ sau de încins o horă. Avem motive de acută revoltă morală. Eu asta aş vrea să văd, revoltă morală, nu pasivitate. Pasivitatea e simptomul depresiei.
Dar văd, insular, fenomene pozitive, cum e petiţia „Fără penali în funcţii publice’, de exemplu, care merită încredere. Şi mă irită să văd cum sunt trataţi cu dispreţ oamenii care fac ceva de bine. E foarte uşor să critici în România, mai ales dacă stai pe margine şi tu nu faci nimic. România, ţara lui Gică Contra.
citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
