S-a furat mireasa! Cred că toţi am auzit strigarea asta la o nuntă. De regulă e un obicei distractiv prin care mai spargi monotonia nunţii. În cazul nostru, furtul n-a fost la nuntă, ci după. Iar de beneficiat... n-a beneficiat nimeni.
Abia când am decis să ne căsătorim şi patronul s-a oferit să ne năşească ar fi trebuit să-mi dau seama că nu e în regulă. Totuşi, nici nu aveam vreun motiv să-i spun lui Cristi că nu sunt de acord. M-ar fi întrebat de ce nu vreau?
Probabil amândoi ne-am gândit atunci mai degrabă la oportunitatea de a fi năşiţi de patron, la avantaje şi nu la faptul în sine, care până la urmă nu avea alte semnificaţii ritualice pentru noi.
După nuntă lucrurile între noi au stat la fel de bine. Noi întotdeauna ne-am înţeles bine, ne-am iubit, nu aveam practic motive să ne suspectăm reciproc de ceva. Din relaxarea asta s-a născurt, probabil, şi problema.
Într-o zi eram în biroul naşului, lucram la un contract, şi el mă privea insistent. Zâmbea şi mă privea fără să-mi spună ce vrea, dar era clar că vrea ceva. Apoi m-a întrebat dacă ştiu de obiceiul testării miresei de către naş, pe care noi l-am fi bifat într-o oarecare măsură, dar nu se pune, pentru că atunci când am făcut-o nu ştiam că vom fi naş şi fină.
Am crezut că glumeşte iniţial, dar apoi a devenit destul de serios şi chiar insistent. Nu la modul vulgar sau agresiv, dar suficient de insistent încât să-mi trezească interesul. Culmea e că deşi creierul meu spunea nu, trupul meu trăda dorinţă.
citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
