Nu am să folosesc numele reale în scrisoarea mea, am motivele mele să n-o fac, dar mi-ar plăcea ca ea să fie publicată în paginile revistei dumneavoastră şi, mai ales, ca Ina, „buna“ mea colegă, să o citească. Ştie ea de ce... Aşa cum am aflat şi eu!
Suntem ca-n familie, deci ne tutuim, dar asta nu înseamnă totuşi că ne tragem cu toţii de şireturi. Există în toate o măsură. Mă uite ce aştept de la tine.
Şi a continuat să vorbească preţ de mai bine de o oră. Eram ameţită când am ieşit de acolo. Îmi notasem conştiin – cioasă totul într-o agendă, să nu cumva să uit nimic, pentru că nu duceam lipsă de sarcini, credeţi-mă. De teamă să nu pierd ceva din tot ce mi-a spus, am fost mai puţin atentă la aspectul ei fizic, aşa că habar n-aveam dacă îşi făcuse vreo operaţie estetică sau nu.
M-am dus năucă în biroul meu şi mi-am turnat puţină cafea. Simţeam nevoia să nu mă gândesc câteva clipe lani mic. Mi-am dat seama, pe parcursul întâlnirii noastre, că nu e bine, în orice caz, să intri în vizorul ei.
-Ţi-am spus eu, ai văzut? Silicoane, tată! Cred că şi-a băgat şi ceva botox, zău aşa! Nu zici nimic? Cum ţi s-a părut?
– Periculoasă…
– Ţi-am spus eu! Patronul nu mai ştie ce să-i facă, ea îi face mai toate treburile, ar pupa-o şi-n fund! Adevărul este că ea îi face banii, el mai mult umblă şi ea este cea care duce firma în spinare.
Nu înţeleg de ce i-o fi căşunat pe limbricul ăla, o femeie ca ea… Noi îi spunem Cruella, din „101 dalmaţieni. Deşi, poate că dacă n-ar fi ea, n-am avea lefuri atât de mari…citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
