Nu am să folosesc numele reale în scrisoarea mea, am motivele mele să n-o fac, dar mi-ar plăcea ca ea să fie publicată în paginile revistei dumneavoastră şi, mai ales, ca Ina, „buna“ mea colegă, să o citească. Ştie ea de ce... Aşa cum am aflat şi eu!
Am fost în culmea fericirii după ce, în urma unui interviu care a durat mai bine de două ore, în care comisia m-a întors pe toate părţile, am primit postul scos la concurs. Era un pas important în cariera mea, eram mai bine plătită, făceam în sfârşit ce-mi plăcea şi lucram într-o firmă cu renume. Imediat după angajare, mi s-a repar – tizat un birou în care stăteam singură, eram şi eu un fel de şef mai mic – agent de vânzări –, mi-au dat şi maşină de serviciu, pentru că trebuia să păstrez legătura cu clienţii, aşa că aveam mult de alergat.
Mi-am cunoscut subalternii şi colegii, toţi erau cam de vârsta mea, iar atmosfera părea foarte plăcută. În prima zi, după program, noii mei colegi au organizat o mică petrecere în cinstea mea, să ne putem cunoaşte mai bine.
Cu ocazia asta, m-au pus şi în temă cu privire la o serie de lucruri pe care trebuie să le ştiu… Ce mai, am pornit cu dreptul.
— Dificilă, my ass, vorba americanului! Nebună de-a dreptul! mi-a spus Ina, o colegă.
E o fată bătrână ciufută şi plină de complexe, care dă cu biciul în stânga şi-n dreapta! Noi trebuie să „facem frumos la ea dacă nu vrem să avem probleme.
Trebuie să ştii un lucru foarte important: e îndrăgostită de ani de zile de Tudor, tipul de la resurse umane, iar el e singurul care nu ştie din toată firma.citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
