Nu am să folosesc numele reale în scrisoarea mea, am motivele mele să n-o fac, dar mi-ar plăcea ca ea să fie publicată în paginile revistei dumneavoastră şi, mai ales, ca Ina, „buna“ mea colegă, să o citească. Ştie ea de ce... Aşa cum am aflat şi eu!
De el să nu cumva să te apropii, că te-ai ars! Au încercat câteva fete şi au zburat până să ajungă la el… E adevărat că e frumuşel, curăţel, dar nu mi-ar trebui nici să fie suflat cu aur! Dacă încearcă el cumva să te abordeze, fugi mâncând nori, nu sta la discuţii! Dacă prinde hoaşca de veste, n-apuci să iei nici prima leafă… Acum se zvoneşte că şi-a făcut nişte operaţii estetice, să pară mai tânără şi mai frumoasă, de parcă nişte silicoane pot schimba mare lucru… Ina a avut dreptate.
La două săptămâni după ce mă angajasem, a apărut şi şefa mea. O femeie de vreo 40 de ani, extrem de elegantă, totul era pus pe ea cu un bun-gust desăvârşit, mirosea discret a parfum scump şi degaja în general un aer – cum să zic ca să înţelegeţi mai bine? – poate superior, dar nu era ceva exagerat, ci exact atât cât trebuie.
Aş minţi dacă aş spune că nu mi-a plăcut.
— Îmi pare rău că nu eram aici la interviu, am avut nişte probleme personale. Am încredere în colegii mei, aşa că sper că au făcut o alegere bună.
Vreau să-ţi spun de la început că sunt o persoană pretenţioasă, adică în subordinea mea nu se iau banii degeaba.Nu sunt absurdă în privinţa programului, adică nu stau cu ochii pe ceas să văd dacă lumea vine la timp, dar când e mult de lucru, se stă cât e nevoie, nu mă interesează că e sâmbătă, duminică, ziua bunicii, a pisicii, stăm aici până terminăm. Dacă eu o să fiu mulţumită de tine, şi tu o s-o duci bine.
Citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
