Amor ghebos… Uneori, când manierele merg prost, am vrea să se termine cu starea de suferinţă, cu lipsa de putere de concentrare, cu depresia şi tanjirea după cel iubit. Dragostea face ravagii. Creierul parcă nu mai răspunde la propriile comenzi de supravieţuire. De ce oare? De vină e chimia cerebrală. Iată o descriere cât se poate de amănunţită, făcută de Dragoş Cirneci, specialist în neuroştiinţe, pentru revista psychologies.
Ce legătură există între îndrăgostire şi ataşamentul ulterior? Dacă e vreuna…
D. C.: Ce numim noi „dragoste“ este o combinaţie de trei lucruri: atracţie sexuală, euforie şi ataşament. Ataşamentul nu este, deci, ceva ulterior dragostei, ci concomitent. Doar că el este componentă cea mai rezistenţă. Celelalte două se sting destul de repede şi mai rămâne ataşamentul.
Cum de unii pot face sex fără să se ataşeze deloc, aproape niciodată, iar alţii pică în plasa lui Cupidon imediat, chiar şi fără sex?
D. C.: Cred că depinde, în primul rând, de cât de „novice“ eşti în viaţă sexuală. Fetele tind să se îndrăgostească, de regulă, de băiatul care a fost primul. Ulterior, în viaţă nu se mai întâmplă la fel.
De ce doare atât de tare când suntem îndrăgostiţi şi nu ni se răspunde cu aceleaşi sentimente? Şi de ce păţim asta? Nu e corect, ar trebui să existe măcar ceva semne
D. C.: Mai întâi, pentru că în biologie nu trebuie să căutăm lucruri corecte, morale, de genul celor din contractele economice. Aici se aplică alte legi. În ce priveşte durerea, explicăţia este foarte simplă: gândiţi-va cum se simt copiii care îşi doresc mult o jucărie şi nu o pot avea, dar o văd mereu la alţi copii.
Atunci când ne place mult ceva, vrem să fim în proximitatea lui şi să „consumăm“ lucrul respectiv. Iar când ni se refuză, simţim frustrare, iritare, ne gândim că viaţă nu e dreapta. Este un mecanism biologic care funcţionează în creierul nostru după principiul plăcere/durere sau satisfacţie/frustrare.
citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
