Amor ghebos… Uneori, când manierele merg prost, am vrea să se termine cu starea de suferinţă, cu lipsa de putere de concentrare, cu depresia şi tanjirea după cel iubit. Dragostea face ravagii. Creierul parcă nu mai răspunde la propriile comenzi de supravieţuire. De ce oare? De vină e chimia cerebrală. Iată o descriere cât se poate de amănunţită, făcută de Dragoş Cirneci, specialist în neuroştiinţe, pentru revista psychologies.
Ce e de făcut că să te vindeci atunci când eşti iubit şi respins etc.? Că să scurtezi perioada de suferinţă căinească…
D. C.: Să te implici în cât mai multe activităţi sociale, să încerci să faci bine unora care au necazuri (nu glumesc, astea hrănesc acelaşi mecanism din creier care se ocupă de îndrăgosteala), să faci sport şi chiar să încerci să cauţi o nouă relaţie.
Funcţiile noastre cognitive par alterate atunci când suntem îndrăgostiţi. Îl vedem pe celălalt mai frumos decât este, nu-i vedem defectele, ne amintim numai chestii bune despre trecutul nostru comun, nu şi episoadele proaste… Cum se explică orbirea asta? (adică, nu suntem prea inteligenţi, nu?)
D. C.: Dragostea, chiar şi în formă să maternă/paternă, opreşte zonele din creier care se ocupă de gândirea critică, vigilenţa şi pericol.
Când este expus la stimulii de care suntem îndrăgostiţi/ataşaţi, creierul răspunde că şi cum ar fi sub influenţă unor droguri precum cocaină, heroină sau opiumul. Iar asta nu este o speculaţie, s-au făcut mai multe studii folosind tehnici de imagistică precum RMN-ul, care au descoperit aceste lucruri.
citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
