Mihaela Sofronie a fost diagnosticată cu cancer de sân. A urmat parcursul normal: chimioterapie, mastectomie, vindecare. Povestea ei începe, de fapt, după încheierea tratamentului.
Un nou început avea să aibă loc la 12 ani de la primirea diagnosticului
După 12 ani de luptă cu mine însămi, am decis să abandonez. Am decis că nu mai pot continua așa. Abandonul acesta a fost serios. Din fericire, determinarea care-mi curge prin vene a făcut ca această decizie să fie de scurtă durată. Am ales o ultimă alternativă, să mai încerc o schimbare majoră.
Nu aveam resurse de niciun fel pentru niciun fel de schimbare. Doar pe mine, mintea mea și sufletul meu. De data aceasta, însă, Universul a auzit strigătul meu disperat: „S-a sfârșit!” și a adus în viața mea imediat oameni și contexte cu mesaje și perspective pe care nu le vedeam sau poate că nu îndrăzneam să cred că aș putea fi parte din ele vreodată.
Am început să reconfigurez traiectoria vieții mele, ca și cum aș fi curățat o cangrenă. Cu un bisturiu foarte ascuțit am început să îndepărtez tot ceea ce stingea, clipă de clipă, vitalitatea și ceea ce îngropa din ce în ce mai adânc sinele meu. Am renunțat la oameni, situații, colaborări etc., care-mi știrbeau libertatea. Dureros, dar profilactic, terapeutic.
În tot acest proces de vindecare și dezvoltare care continuă, a apărut providențial șansa reconstrucției mamare.
Am refuzat-o ani întregi, am refuzat-o și acum, am regândit-o, am refuzat-o din nou, am pendulat ceva vreme. Consideram că nu e cea mai mare problemă a mea, deși știam că mă sâcâie foarte mult… Am decis să o fac.A doua zi după operație, când minunatul dr. Dragoș Zamfirescu (omul pe care îl voi iubi șapte vieți de acum încolo, cum spun adesea despre oamenii importanți din viața mea), mi-a schimbat pansamentele, m-am privit.
M-a invadat un sentiment de fericire și de liniște în același timp. Era sentimentul acela pe care îl ai când te întorci acasă.
