Mihaela Sofronie a fost diagnosticată cu cancer de sân. A urmat parcursul normal: chimioterapie, mastectomie, vindecare. Povestea ei începe, de fapt, după încheierea tratamentului.
Aspectul fizic contează
Apoi, sufletul arată ca după război sau după un mare cutremur. Cam cât poate duce un om? Dincolo de toate aspectele psiho-sociale, femeia care a traversat o mastectomie se confruntă și cu prăbușirea fizică. Nu știu cum e să fii femeie și să nu te intereseze cum arăți, dar, aspectul fizic contează. Și nu e un moft. E parte din ideea de întreg și de feminin.
imediat și elemente legate de corp.
După experiența mastectomiei, ceea ce vezi în oglindă nu-ți place și nu te ajută deloc în restabilirea identității. Dezechilibrul fizic, vizibil, te invadează. Pe mine mă afecta permanent. Din varii motive pe care le-am prezentat în alte ocazii, nu am făcut reconstrucția mamară. Și am decis cu încăpățânare că voi lupta cu mine până când nu doar că voi accepta, ci voi gândi cu toată convingerea uitându-mă în oglindă, că sunt – frumoasă, întreagă, normală… Doisprezece
Nu eram întreagă, nu eram îndeajuns de… „totală”, chiar dacă formularea aceasta sună stângaci. Mă amăgeam, ca multe alte femei, că totul e bine și că va fi și mai bine. Dar izvorul de vitalitate din sufletul meu seca în fiecare zi câte puțin.
Lipsa unui sân= o bluză cu gaură, pe care ești nevoit s-o porți zilnic
Cu ajutorul unui exercițiu de imaginație și la o scară foarte largă, dacă se poate spune așa, viața fără un sân seamănă cu situația în care ar trebui să porți, zi de zi, o bluză foarte frumoasă și elegantă, dar care are o mare gaură.
Vitejia te va face să spui, poate: „Lasă că o acopăr cu o eșarfă sau cu o vestă și totul pare perfect”, deși tu știi că nu este. De câte ori ai îmbrăca această bluză? Cât de convingătoare ai fi pentru tine însăți, și apoi pentru ceilalți, și ai putea afirma că bluza e perfectă? Ce sentiment te-ar bântui față de ea, dacă ar trebui s-o porți în fiecare zi? Deși e de calitate superioară, modelul e extraordinar, finețea și eleganța se văd de departe, are doar o mare gaură în față…Ne avântăm vijelios în mărunțișurile vieții și alungăm permanent gândul de la „sinele” personal. Faptul că „ne găsim” preocupări, că evadăm în diverse alte probleme și ignorăm problema de fond nu înseamnă că ea nu există, că am rezolvat-o sau că suntem bine. E doar o amăgire.
Viața de după cancerul de sân se instalează în „softul” nostru cu neîncredere, cu multă frică, cu tendința de incapsulare ca mecanism de protecție, cu rușine (rușinea de a te mai expune în intimitate și dezgustul de a te expune ție însăți în oglindă), într-un fel anume cu vinovăția proscrisului.
