Mihaela Sofronie a fost diagnosticată cu cancer de sân. A urmat parcursul normal: chimioterapie, mastectomie, vindecare. Povestea ei începe, de fapt, după încheierea tratamentului.
Vindecarea a venit la pachet cu depresia
Noiembrie 2006 – 31 de ani. După ultima serie de chimioterapie am plecat pentru o lună și jumătate în America. Era prima dată când zburam și prima dată când ajungeam acolo. Ce poți să-ți dorești mai mult? Să știi că ai terminat cu boala și pășești într-o mare vacanță așteptată încă din copilărie. Nu?
Răsfățul prietenilor mei și fascinația Americii n-au reușit să prăbușească depresia care mă invadase cu totul, fără să mă aștept. Plângeam din orice
sau din nimic, nu mă interesa mai nimic, simțeam că toată latura mea emoțională e blocată. De fapt, nu mai simțeam nimic. M-am speriat. Nu mă mai
confruntasem cu asta și nici nu mi se spusese că mă voi confrunta. Acolo am aflat că e normală starea mea. Doar că nu știam s-o depășesc și cum să mă lupt cu ea.
Întoarsă în țară, am constatat că nu prea am de unde să primesc ajutor. La vremea aceea, psihologii erau mult mai puțini și, aș îndrăzni să spun, mai puțin pregătiți. Am încercat. N-a mers. Atunci am decis să încep să studiez, să mă autoanalizez, să descopăr și să aplic terapii pe mine însămi, să lupt și să depășesc, pas cu pas, fiecare perioadă de depresie, fiecare nouă trăire cu care mă confruntam. A fost cumplit de greu.
Și toți cei din jur așteaptau, parcă, să fiu ca nouă, chiar mai odihnită și mai fresh decât ei. „Acum, gata, ești bine!”, auzeam din toate părțile. După un an și jumătate de la confruntarea cu boala, într-o singură săptămână, am pierdut tot ceea ce construisem până atunci în ani. În aceeași săptămână, am pierdut o sarcină, un job pe care îl visam și pentru care mă pregătisem, și un soț, care a considerat că tot suportul lui din timpul bolii propriu-zise ia sfarșit aici, preferând o nouă relație.
Răvășită emoțional și mutilată fizic, Mihaela a trebuit să învețe s-o ia de la capăt
Într-o săptămână, s-au prăbușit toate „construcțiile” vieții mele de până atunci. Familia, cariera și ultima rămășiță a esenței feminității mele – „maternitatea”. Sufletul meu s-a zdruncinat din temelii. În scurt timp, m-am găsit în poziția unei femei singure, cu un copil, fără niciun ajutor din partea nimănui, cu chirie, cu visuri profesionale spulberate, la 33 de ani. Toate acestea, pe fondul unei traume recente, din care rămăsesem răvășită emoțional și mutilată fizic. Și acesta era doar începutul.
Povestea mea nu e specială.
Poate că unii, cei/cele care se cred foarte puternici, vor spune: e povestea de viață pe care o trăiesc multe persoane cu sau fără cancer de sân. Așa este.
În perioada medicală a bolii, scoatem din vistieria subconștientului nostru aproape tot. Amintiri, regrete, frustrări, neîmpliniri, eșecuri, succese, iubiri, înfrângeri, dezamăgiri, planuri, visuri, oameni dragi, relații bune și rele. Pentru că, vrem, nu vrem, întrebările: ce-am realizat până acum?, mai trăiesc?, cu ce-am greșit?, ce eșecuri am în urmă?, cum ar fi trebuit să fac altfel?, mai am timp să mă mai bucur de ceva?, ce fac în continuare?, cât timp? etc…, toate cu emoțiile aferente la pachet – furie, rușine, resemnare, frustrare, dorință, bucurie, dezamăgire, ură, iubire… reprezintă cheile acelor sertare ale sufletului din care scoatem tot.
