L-am cunoscut într-un club, în 2010. Fiecare venise la petrecerea cuiva şi ne-am intersectat la uşa toaletei pentru bărbaţi. Eu o greşisem din cauza prea numeroaselor pahare de tequila. El tocmai ieşea.
Nimeni nu a ştiut, o bună bucată de vreme, ce e cu mine. Mă comportam ciudat, dar unii dintre cunoscuţi puneau totul pe seama firii mele zăpăcite dinainte. Am început să mă gândesc dacă nu cumva şi eu la rândul meu am infectat pe cineva.
O vreme mi-a fost frică şi jenă să-i spun unui tip cu care o făcusem de câteva ori, înainte să aflu. Apoi am considerat că e mai corect să-i spun. Omul a fost şocat, dar ulterior mi-a spus că nu trebuie s-o iau aşa în tragic, că progresele medicinei au ajuns acum să prelungească viaţa unui infectat cu HIV destul de mult. El era medic.
Anul trecut, pe la final, exact când începusem să mă consolez cu ideea şi să mă obişnuiesc cu stilul nou de viaţă – medicamente, moderaţie, temeri – vestea că Dorin a murit m-a lovit mai tare decât vestea infectării. Nu mai conta progresul ştiinţei, ci era de ajuns să ai ghinion. Făcuse o penumonie şi de la aia i s-a tras.
Acum sunt blazată. După câteva luni de depresie şi de tristeţe nu-mi mai pasă de nimic.
citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
