TCC fac parte din „terapiile scurte“. Terapia cognitiv-comportamentala nu este interesata de istoria pacientului si nici de copilaria lui. TCC se concentreaza mai curand asupra rezolvarii eficiente a unor probleme precise.
In prezent, terapeutii specializati in terapii cognitive utilizeaza adesea un cocteil concentrat al celor doua metode. Gandurile negative genereaza un comportament de esec, pe cand reusitele – chiar si cele marunte – induc o opinie pozitiva despre propria persoana, opinie care incurajeaza noile initiative.
Spre deosebire de terapiile analitice, TCC nu investigheaza cauzele tulburarilor, nu sunt interesate de istoria subiectului si nici de copilaria acestuia. Ele isi propun un obiectiv precis: in sase luni, clientul trebuie sa fie capabil sa iasa din casa, sa telefoneze ca sa se programeze la un interviu, sa poarte o conversatie normala cu mama sau cu seful, etc.
Istoric. Nu exista un „parinte” al terapiilor comportamentale, desi acesta poate fi considerat Pavlov, cu „reflexele conditionate”. Precum cainele lui Pavlov, noi avem „reactii” automate la stimuli, dar stim ca exista si alte reactii posibile, pe care le putem deprinde si aplica.
Terapiile cognitive, in schimb, au fost elaborate ca atare abia incepand cu anii ’60, de catre doi psihiatri americani, Albert Ellis si Aaron Beck. Primul s-a ocupat de episoadele depresive, care isi au originea intr-o viziune nerealista despre propria persoana, viziune contrazisa de realitate: discrepanta dintre ceea ce asteptam de la noi insine si ceea ce suntem in stare sa facem da nastere unor aprecieri neincrezatoare.
citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
