Nu am să folosesc numele reale în scrisoarea mea, am motivele mele să n-o fac, dar mi-ar plăcea ca ea să fie publicată în paginile revistei dumneavoastră şi, mai ales, ca Ina, „buna“ mea colegă, să o citească. Ştie ea de ce... Aşa cum am aflat şi eu!
— Dacă nu te ţii de treabă, să ştii că nu duc lipsă de oameni, e plin lacul de peşti, crede-mă! Am avut toată bună-voinţa să lucrez cu tine, dar văd că ţie nu-ţi stă capul la treabă, ai alte probleme mai importante… Îţi dau termen o lună. Dacă nu schimbi nimic în atitudinea ta, ne despărţim. Clar?
Am simţit că văd negru înaintea ochilor. În ultima vreme muncisem până la epuizare şi tot nemulţumită era.
M-am înfuriat atât de tare atunci, încât nu mi-a venit altceva mai bun în minte de făcut decât să-l prind în mreje pe Tudor şi, în felul acesta, credeam eu, măcar mă răzbunam. Zis şi făcut. Cu prima ocazie când a venit la mine în birou, i-am acceptat invitaţia.
— Chiar vii? Eşti sigură că ai înţeles ce ţi-am spus?
— M-ai invitat în oraş, nu? Şi eu ţi-am răspuns că vin cu plăcere.
— Perfect! Pe la ce oră vrei să trec să te iau? Sau vrei să plecăm direct de la birou?
— Aş prefera să trec pe acasă, să fac un duş şi să mă schimb… Pe la 8 e foarte bine. Uite adresa.
— O ştiu deja. M-am uitat în dosarul tău de la personal. Nu te superi, nu? Sper că iubitul tău n-o să se supere…
— Ne-am despărţit.
— Bravo! Atunci, rămâne la 8!
citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
