O scurtă istorie a românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Rezumatul trece în revistă succesiunea evenimentelor, din cele mai vechi timpuri, care au dus la formarea statului modern, unitar naţional, România. Firul rosu al acestei prezentări fiind idealul de unificare al teritoriilor locuite de români.
Voievozii români
Climatul extern în secolele XV-XVI a fost extrem de complicat şi nu a fost defel favorabil unor evoluţii fireşti, care să asigure dezvoltarea social-politică şi economică a provinciilor. Aceste evoluţii ar fi fost necesare atingerii unui consens într-o eventuală unire mai largă a românilor din interiorul şi exteriorul arcului carpatic.
Din toate cele patru puncte cardinale pericole diverse pândeau statele dunărene, iar voievozii au fost nevoiţi să adopte un joc complicat de alianţe externe, când cu o forţă, când cu alta.
Prin lupte multe şi îndelungate, voievozii Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi Vlad Ţepeş (1456-1462), alături de cei ai Transilvaniei şi Moldovei, Iancu de Hunedoara (1441-1456), respectiv Ştefan cel Mare (1456-1504), au reuşit să impună puterilor externe existenţa şi continuitatea provinciilor româneşti şi o oarecare respectare a graniţelor acestora.
Din raţiuni politice şi militare, Transilvania a trebui să accepte suzeranitatea coroanei Ungariei, iar Ţara Românească şi Moldova pe cea otomană, acesta fiind preţul plătit pentru păstrarea autonomiei de guvernare.
Pentru a-şi asigura şi apăra independenţa, voievozii români au intrat de-a lungul anilor în alianţe cu diferite puteri ale vremii: regii Ungariei şi ai Poloniei, cu Veneţia sau cu statul papal. După bătălia de la Mohacs (1526), regatul maghiar cedează în faţa expansiunii otomane, iar Transilvania devine principat autonom aflat sub suzeranitatea Porţii.
citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
