Societatea noastră ipocrită urăşte amantele. Am înţeles asta citind ce reacţii au avut multe dintre cititoarele dumneavoastră la scrisorile unor femei care au mărturisit că trăiesc cu bărbaţi însuraţi. Totuşi nu înţeleg de ce vă grăbiţi să aruncaţi cu pietre?
La ceva timp după divorţ, mama a devenit amanta tatei.
Lucrau împreună şi s-au apropiat mai întâi profesional. Mama e arhitectă, tata inginer şi au lucrat o viaţă la un institut de cercetări din Bucureşti. Când a cunoscut-o pe mama, tata avea 45 de ani, şi era căsătorit cu o femeie mai mare ca el cu 12 ani. Era nefericit.
Tot timpul fusese, de altfel, pentru că se însurase din interes. Aveau un băiat deja mare, student, şi evident nu-i mai lega nimic. Funcţia pe care tata o deţinea în institut şi în partid îl obligau să nu divorţeze, deşi sunt convinsă că de multe ori şi-a dorit asta, de-a lungul relaţiei lui cu mama.
Mama fusese căsătorită vreo trei ani, după facultate, şi era în floarea feminităţii la 30 de ani, când s-a cuplat cu tata. Diferenţa de 15 ani dintre ei aproape că nu se cunoştea, pentru că eu cred că erau suflete pereche. S-au iubit.
Am apărut eu când nu se aştepta nimeni. Mama a fost fericită, deşi pe vremea aia, în anii 70-80 era un stigmat fantastic să naşti necăsătorită fiind. Chiar dacă Ceauşescu dăduse decretul antiavort, normele morale ale societăţii pudibonde erau mai tari. Totuşi mama nu s-a ruşinat niciodată nici cu sarcina, nici cu mine. Se ajunsese ca la institut să se ştie şi cine e tatăl, normal, dar cum spuneam, funcţia lui impunea respect. Existau bârfe, normal, şi astea ajungeau mai degrabă la urechile mamei.
citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
