Ti s-a intamplat vreodata sa stai in avion langa un copil care plange, intrebandu-te la fiecare urlet cat vei mai putea suporta sunetul?
Sau poate ca esti parinte si nu ai putut rezista mai mult de o secunda inainte de a incerca sa-ti linistesti copilul dupa un vaccin. Cei mai multi dintre noi am fost la un moment dat intr-o situatie de acest gen. Dar de ce este atat de greu sa ignori un bebelus care plange?
In primul rand, este important sa facem o distinctie intre plans si lacrimi.
In timp ce lacrimile insotesc adesea si vocalizarea plansului la copiii mai mari, ele nu sunt o conditie obligatorie a plansului – tipetele unui nou-nascut, la nastere nu produc lacrimi. Abia pe la varsta de 2-3 luni plansul este insotit de lacrimi.
Se pare ca aceste plansete timpurii au radacini evolutive separate de „plansul emotional”, pe care il dezvoltam mai tarziu in viata.
Plansul este un comportament primitiv raspandit printre mamifere, ale caror mecanisme de reglare sunt inradacinate in trunchiul cerebral – puii de sobolan, de pisica si de om au demonstrat ca sunt capabili sa planga chiar si atunci cand creierul anterior (prozencefalul), care a evoluat mult mai tarziu, este absent.
