VIDEO Claudiu Molnar, destăinuiri în lacrimi despre ultimele clipe alături de soția lui. Ce s-a întâmplat înainte să se stingă din viață: “Ne-am speriat foarte tare.”
Diana Puiu06 martie 2026Actualizat: 06 martie 2026, 13:16
VIDEO Claudiu Molnar, destăinuiri în lacrimi despre ultimele clipe alături de soția lui. Ce s-a întâmplat înainte să se stingă din viață: “Ne-am speriat foarte tare.”
Mormântul Ancăi Molnar este nelipsit de flori chiar și la doi ani distanță. În urmă cu un an, soțul ei a făcut destăinuiri despre momentul în care s-a stins din viață.
În urmă cu aproape doi ani, Anca Molnar s-a stins din viață, lăsând în urma ei extrem de multă durere pentru soțul ei, familie și copilul rămas fără mamă. De curând, Claudiu a postat câteva videoclipuri de la mormântul ei, deoarece de Sfântul Valentin i-a dus florile ei preferate, care au rămas la fel de frumoase și după săptămâni distanță, asemenea iubirii pe care încă o poartă pentru ea.
Claudiu Molnar, despre ultimele momente alături de soția lui, Anca
În urmă cu un an, invitat în cadrul emisiunii În Oglindă, Claudiu Molnar a povestit despre utlimele clipe alături de soția lui și cum și-a dat seama că sfârșitul este aproape pentru ea.
Mihai Ghiță: Ai reușit să-i fii alături în ultimele clipe? Erai lângă ea?
Claudiu Molnar: Aici trebuie să vă povestesc ceva. Noi am stat non-stop cu ea. De duminică a început să nu mai mănânce și să nu mai bea nimic. Eu îi dădeam pastilele pe care le primiserăm de la spital, ca să nu facă crize și pentru inflamație. Dar, de duminică, nu a mai vrut nici mâncare, nici apă și deja am început să-mi fac griji. Luni a fost la fel: nu voia să mănânce sau să bea nimic.
Îngrijorarea mea creștea. Marți dimineață, după ce l-am dus pe Patrick la școală, și mă bucur că toate lucrurile astea nu s-au întâmplat de față cu el, ca să nu rămână marcat, m-am întors acasă. În jur de ora 9:00 eram cu sora ei și ne beam cafeaua, încercând să ne gândim ce ar trebui să facem, pentru că ea nu mai mânca și nu mai bea deloc. În timp ce discutam, a făcut o criză, ca una de epilepsie: s-a încordat toată. Ne-am speriat foarte tare. Atunci am vorbit cu medicul, iar el ne-a spus că este momentul să o ducem la spital, pentru că se apropie clipa și noi nu mai aveam ce să facem acasă. Am ținut-o acasă până în ultima clipă, cât timp am fost în stare să avem grijă de ea. La un moment dat, a trebuit să-i punem pampers, pentru că nu mai putea. Știam că îi era foarte greu, pentru că ea era o femeie mereu aranjată și îngrijită. Îmi dădeam seama cât de dificil era pentru ea. Îi schimbam eu pampersul, singur, pentru că în doi era mai complicat. Găsisem o poziție în care reușeam să fac asta mai ușor. În timp ce îl schimbam, mă uitam la ea și vedeam că îi curg lacrimile. În acele momente aproape că nu mai putea vorbi. Dacă o întrebai ceva, îți răspundea foarte greu, uneori doar cu un „da” sau un „nu”, iar cuvintele abia se înțelegeau. O întrebam mereu: „Ce e, iubita mea? Îți vine să plângi?” Când vedeam lacrimile, îmi spunea hotărât, deși foarte greu: „Nu”. Atunci îi sugeram eu: „Îți curg doar lacrimile, nu?” Iar ea spunea „Da”, parcă ușurată cumva că îi ziceam chestia asta.