Când m-am căsătorit cu Andrei n-aş fi crezut în ruptul capului că o să ajung să-l înşel, însă viaţa mi-a demonstrat că nu trebuie să spui niciodată niciodată.
Nu le spusesem nici părinţilor noştri. Ei habar n-aveau ce se întâmplă în familia noastră.
Mircea oscila între plâns şi furie. Nu văzusem până atunci un bărbat care să treacă atât de uşor prin stări atât de diverse. L-am consolat cât am putut, deşi eram în aceeaşi situaţie. Eu parcă nu mai sufeream aşa de mult. Mă obişnuisem cu situaţia. Ciudat, nu?
Spre deosebire de mine şi Andrei, pe ei îi lega copilul. Aveau o fetiţă de cinci ani care era la vârsta când are cea mai mare nevoie de ambii părinţi. În plus, niciunul nu voia să renunţe la copil.
Întâlnirile cu Mircea au început să devină regulate. El suna cel puţin o dată pe săptămână ca să vadă ce mai ştiu eu, cum mă simt, care e moralul. Al lui făcea progrese. Şi aşa ne-am apropiat, încercând să ne consolăm.
O să vă întrebaţi de ce, de ce era nevoie să ne consolăm când ar fi trebuit să-i luăm de guler pe adulteri şi să sfârşim povestea, nu? Adevărul e că fiecare îşi iubea perechea, copilul lor, dragostea mea veche cu Andrei. Erau lucruri de care nu te poţi despărţi pur şi simplu. După cum Andrei şi Diana nu se puteau despărţi. Poate privit din afară e aiurea, când eşti implicat în aşa ceva nu gândeşti atât de logic cum ar aştepta lumea.
citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
