Au fost vremuri când nu-mi imaginăm viaţă fără el, când o simplă ceartă mă făcea să sufăr până la epuizare, când indiferenţă lui îmi provoca atâta durere încât nu mai aveam putere să mă ridic din pat.
Au fost vremuri în care credeam că viaţă mea nu are niciun sens fără el şi că un viitor în care el nu este prezent este imposibil. Au fost momente când m-am gândit foarte serios că n-am niciun rost în această lume fără el, şi când eram dispusă să iert orice, să trec cu vederea tot ce mă rănea, doar să-l ştiu al meu.
A plecat de atâtea ori din viaţă mea, încât am uitat numărul, şi s-a întors tot de atâtea ori, aducându-mi mereu zâmbetul pe buze şi speranţa că de această dată s-a întors pentru totdeauna. Ajunsesem să cred că aşa e normal, că plecările lui în braţele altor femei nu vor face altceva decât să ne întărească pe amândoi, să ne facă să înţelegem cât de specială este legătură noastră şi cât de norocoşi suntem că ne-am întâlnit.
Clipa în care a apărut ea
Îmi amintesc perfect când l-am văzut prima dată cu ea de mâna. Era atât de mândră de cucerirea ei, atât de sigură că şi-a găsit bărbatul vieţii, încât m-a făcut să zâmbesc. Biata de ea nu ştia că ţine de mâna un bărbat care nu-i va aparţine niciodată, că indiferent de ce va face, el va pleca şi că, inevitabil, va ajunge la mine.
citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
