Această întrebare m-a frământat ani buni. Abia după 13 ani de căsnicie ne-a trimis Domnul un băiețel.
În această perioadă am fost încercat de atâtea gânduri, am fost sfătuit de atâta lume. Unii spuneau să apelez la metodele medicale ultramoderne, căci însuși unchiul meu este un mare profesor în ginecologia reproductivă. Alții spunea că e bine să înfiez, dar s-au găsit și din cei care ne-au încurajat să trăim ”pentru noi”.
Câtă lume, atâtea teorii de viață!
În primii ani de căsnicie cumva nu ne deranja acest subiect, ziceam: ”Când va da Domnul!”. A mai trecut ceva vreme și am observat că viața e tristă fără de copii. Vedeam cum suferă soția. Atunci mi-am dat seama că mult mai mult își doresc copii femeile decât bărbații, care sunt preocupați de alte griji și interese.
Am început să vreau și eu. Au trecut mai bine de zece ani pentru ca să înțeleg că multe nu le pot face și nu am râvnă de a face tocmai din cauza că nu am copii. Eram atât de neîndemnatic cu copiii, nu știam ce să-i sfătuiesc pe cei care își cresc copilașii, nu-i înțelegeam pe cei cu mulți copii… Acestea și multe altele îmi scăpau, erau niște lacune.
Citeşte continuarea pe Ortodoxia.me.
