Se crapa de dimineata. Am fost trezita de alarma pe care am uitat s-o dezactivez. Ma uit la ceas, era 7 dimineata. Sambata. Am vrut sa ma pun la loc in lumea viselor cand am observat o forfota in mesaje si apeluri nepreluate.
Ceva era in neregula.
Am inceput dimineata cu lacrimi in ochi si am lacrimi in ochi cand scriu textul asta. In primul rand pentru sufletele pierdute aseara si in al doilea rand pentru familiile lor. Nu vreau sa fiu ipocrita, plang si cu gandul ca as fi putut sa fiu printre ei, in carnagiul de aseara, printre tipete, urlete, sunete de ambulanta si fum.
Durere si foc.
Ar fi fost al treilea weekend in care ieseam in Colectiv luna asta.
Am 25 de ani si nu am auzit in viata mea de o tragedie mai mare decat asta in Bucuresti. Iar lucruri nasoale se tot intampla aici, dar durerea trebuie sa fie auzita. Am auzit povesti de oameni care au salvat fete din flacari si cand s-au intors in infernul din Colectiv sa ajute au fost prinsi inauntru, dar ce am vorbit cu o asistenta medicala, care a fost martor la intamplarea de aseara m-a doborat de tot.
Asistenta medicala povesteste despre colegi inlacrimati, despre tineri in stare grava, despre rugaminti.
“Ne-am dus senini. Credeam ca e un incendiu banal initial. Am fost al doilea echipaj la fata locului. Apoi au venit pompierii agitati. Primele doua victime. Totul era ca un cosmar. Mergeau, urlau, se tarau. Tineri desfigurati. Urlau multi. Eram doua salvari. Una dintre victime, erau o tanara, ranita grav. Tipa la mine sa venim multi.
Abia atunci s-a dezlantuit cosmarul. Au venit alti patru grav raniti. Izbeau in mine. In salvare.
Pe mine ma luase inima in timp ce citeam.
Continua cu greu.
“Apoi, a venit un pompier, avea o tanara de 18 ani, arsa pe 98% din corp, ma implora cu lacrimi de erou: Ia-o mai repede din bratele mele. Doamne, cat de tanara e! Salveaz-o! Am si eu o fata acasa! Mi s-a facut rau. Veneau multi, multi de tot. Erau indesati in salvari. Civili urlau, tineri raniti trageau de doctori, aproape smulgandu-le hainele. Implorau sa fie ajutati, sa fie salvati. Se aruncau in fata ambulantelor. Dadeau cu pumnii in ambulante.
Am urme de piele arsa, pe mine, pe echipament. Pompierul sef plangea in hohote. Era in soc. Tipa: De ce, Doamne? Tanara arsa nici nu mai avea haine pe ea. Apoi am intrat urland la Coltea, cu patru raniti grav. Tipam sa vina toti doctorii, ca e carnagiu. Toata lumea era in stare de soc. AM VAZUT IADUL!
Doi doctori de la echipaje au ramas la fata locului. Erau sase tineri, jos pe borduri, in stop cardiorespirator. Soferul din echipaj a resuscitat oameni ore in sir pana i-a crescut tensiunea si i-a tasnit sangele pe nas”, continua asistenta.
Povestirea era din ce in ce mai complesitoare. Tremuram.
“Mai era un copil de doar 16 ani! 16 ani! A plans echipajul la resuscitarea lui. Nu se indurau. Apoi l-au adus pe fratele lui, pe brate, la mine. Era grav, era ars tot. Avea ochii umflati si rosii, plangea. Intreba: Sunt rau? E grav?.
Apoi au adus altul. Era 70%. Plangeam. Cadea carnea de pe el. Intreba daca mai traieste. Daca e grav. Era aproape de coma. Ii curgeau lacrimi din ochi, cu sange. Imi spunea sa il tin de mana. I-am spus ca am un baiat de-o seama cu el. Mi-a raspuns: Mami, n-o sa mor, nu? Inca iesea fum din el”.
Aici am inceput sa plang in hohote. Asistenta inca povestea, in timp ce priveam socata monitorul laptopului.
“La spital parinti pupau ambulantele, urlau unde le sunt copiii. Le-am spus adevarul. Le-am spus ca sunt in stare grava. Mi-au pupat picioarele la Municipal. Era sinistru. Trageau de mine si de colegi, de salvare”.
Asistenta cu care am vorbit mi-a povestit ca toti cei care au fost luati aseara sunt in stare grava. Mi-a scris cu o durere de mama ca este profund socata de tragedia de aseara. Abia a reusit sa vorbeasca despre incident, mi-a spus ca are tensiunea 20.
Dupa ce a mai luat un hap pentru inima mi-a scris, probabil cu o mana tremuranda: ”Nu suntem bine, noi, salvatorii”.
In momentul asta, nimeni nu e bine.
Cand s-a intors, doctorii au imbratisat-o, i-au sarutat lacrimile si i-au multumit. Au spus ca nu vor uita niciodata vocea ei cand implora ca are nevoie de ajutor, ca o sa tina minte pentru totdeauna cum ruga dispeceratul sa cheme si colegii de acasa. Pe toti. Sa vina sa ajute tinerii arsi.
Nu o sa postez poze cu ranitii, mi se pare de porc. Nu o sa caut capete de acuzare. Nu o sa blamez pe nimeni. Am vrut sa va arat povestea din prisma unui medic, care-a fost aseara la fata locului. Povestea eroilor. Durerea pe care o simt medicii in momentul in care se simt neputinciosi in fata mortii.
“Inchid ochii si e mai rau. Revad imaginile ca un film horror”.
Citește și: Dorobanțu REVINE în „Casa iubirii”! Lucia a... Vezi mai mult- kanald.ro
Citește și: De ce slăbitul devine tot mai dificil după 35 de ani- stirilekanald.ro