Nu am să folosesc numele reale în scrisoarea mea, am motivele mele să n-o fac, dar mi-ar plăcea ca ea să fie publicată în paginile revistei dumneavoastră şi, mai ales, ca Ina, „buna“ mea colegă, să o citească. Ştie ea de ce... Aşa cum am aflat şi eu!
Am fost în culmea fericirii după ce, în urma unui interviu care a durat mai bine de două ore, în care comisia m-a întors pe toate părţile, am primit postul scos la concurs. Era un pas important în cariera mea, eram mai bine plătită, făceam în sfârşit ce-mi plăcea şi lucram într-o firmă cu renume. Imediat după angajare, mi s-a repar – tizat un birou în care stăteam singură, eram şi eu un fel de şef mai mic – agent de vânzări –, mi-au dat şi maşină de serviciu, pentru că trebuia să păstrez legătura cu clienţii, aşa că aveam mult de alergat.
Mi-am cunoscut subalternii şi colegii, toţi erau cam de vârsta mea, iar atmosfera părea foarte plăcută. În prima zi, după program, noii mei colegi au organizat o mică petrecere în cinstea mea, să ne putem cunoaşte mai bine.
Cu ocazia asta, m-au pus şi în temă cu privire la o serie de lucruri pe care trebuie să le ştiu… Ce mai, am pornit cu dreptul. Am aflat, cu această ocazie, că şefa mea directă era în concediu şi că trebuia să fiu destul de atentă cu ea, pentru că este o persoană mai dificilă.
— Dificilă, my ass, vorba americanului! Nebună de-a dreptul! mi-a spus Ina, o colegă.
E o fată bătrână ciufută şi plină de complexe, care dă cu biciul în stânga şi-n dreapta! Noi trebuie să „facem frumos la ea dacă nu vrem să avem probleme. Trebuie să ştii un lucru foarte important: e îndrăgostită de ani de zile de Tudor, tipul de la resurse umane, iar el e singurul care nu ştie din toată firma.
citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>