În acel sat de pe malul Dunării sunt mulţi copii în plasament la asistenţii maternali. Se cunosc şi ţin unul la celălalt, ca şi cum ar fi fraţi de cruce. Merg la acelaşi liceu şi aşteaptă cu aceeaşi teamă ziua în care vor deveni majori, pentru că acum ştiu că ea le va aduce numai suferinţă. Cristiana a ajuns într-un centru la 6 ani.
A dus-o acolo, ţinând-o de mână, mama ei biologică, după ce tatăl a murit. Avea şase fraţi, iar ea era cea mai mică dintre ei. N-are multe amintiri cu mama, dar una i-a rămas întipărită în memorie. Seara în care femeia a dus-o, pe ea şi pe încă un frate, să doarmă la un ţigan, iar el „ne-a dat ceva într-un pahar, semăna cu apa. Aveam doar 5 sau 6 ani… Nu mi-am dat seama şi am băut”, povesteşte fata, pentru Libertatea.
„Am adormit repede, apoi m-am trezit şi am văzut o cameră video micuţă pusă pe colţul unei mobile vechi. Eram pe pat, dezbrăcată, şi simţeam ceva ciudat mişcându-se lângă mine. Apoi, aveam senzaţia de greaţă.” De la centru, Cristiana a fost plasată la un asistent maternal care, după câţiva ani, a renunţat la ea. A ajuns într-o altă familie unde, spune ea, se simte iubită. Nu poate accepta să se reîntoarcă în centru. „Centrul de plasament nu asigură nici măcar strictul necesar unui copil sau unui adolescent. În plus, în familiile de plasament, pe lângă celelalte legături care apar, se crează şi o legătură sufletească cu asistentul maternal: ţi se oferă iubire şi te simţi protejat”, spune Cristiana. „Centrul de plasament nu poate oferi iubire!”.
Sursa: Antena3
