Paștele este, pentru români, mult mai mult decât o sărbătoare religioasă.
Paștele este, pentru români, mult mai mult decât o sărbătoare religioasă. Este un moment al reîntoarcerii către sine, al regăsirii în comunitate și al reconectării cu valorile fundamentale – credința, familia, tradiția. Deși marcat de elemente creștine, Paștele românesc păstrează și o dimensiune profund culturală, în care simbolurile precum oul roșu, cozonacul și lumina Învierii capătă semnificații care merg dincolo de simpla ritualitate.
Ouăle roșii – simbol al jertfei, al vieții și al renașterii
Cel mai cunoscut și vizibil simbol pascal în cultura românească este oul roșu. Potrivit tradiției, culoarea roșie simbolizează sângele vărsat de Iisus pe cruce, dar și viața nouă, începutul, fertilitatea și regenerarea naturii.
Legenda spune că Maica Domnului, venind să-l plângă pe Iisus la cruce, a așezat un coș cu ouă la picioarele Lui, iar sângele Domnului le-a înroșit. De atunci, oul roșu a devenit semnul biruinței vieții asupra morții.
În satele românești, ouăle nu sunt doar vopsite, ci și încondeiate cu modele vechi, care au rădăcini în simbolistica populară: soarele, crucea, spirala, spicul de grâu. Acestea sunt adevărate „icoane miniaturale”, realizate cu migală și transmise din mamă în fiică. Oul devine astfel un mesaj vizual al credinței, al apartenenței și al frumosului.
Cozonacul – bucuria muncii și dulceața sărbătorii
Cozonacul este desertul tradițional al românilor la marile sărbători, dar de Paște el capătă o încărcătură specială. Este simbolul belșugului, al bucuriei după post și al comuniunii familiale.
Prepararea cozonacului este, în sine, un ritual. În multe case de la sat, femeile se trezesc în Săptămâna Mare încă de dimineață pentru a frământa aluatul cu mâna, cu rugăciune și cu gânduri bune. Se spune că, dacă gospodina are sufletul curat și casa îngrijită, cozonacul va crește frumos.
Aroma cozonacului – cu nucă, mac, stafide sau rahat – umple casa și semnalează apropierea Paștelui. El nu este doar un aliment, ci o manifestare concretă a ospitalității, a grijii și a dragostei pentru cei dragi.
Lumina Învierii – speranță, iertare și început nou
Momentul central al Paștelui este slujba din noaptea de Înviere, când preotul rostește cuvintele „Veniți de luați lumină”. Focul aprins de la altar trece din lumânare în lumânare, din mână în mână, creând o punte simbolică între oameni, între pământ și cer.
Lumina sfântă este, pentru români, simbolul speranței, al credinței și al biruinței binelui. Ea este dusă acasă cu grijă, aprinde candelele și rămâne zile întregi ca prezență vie a sacralității în gospodărie.
În multe sate, lumina Învierii este păstrată și în inimă: oamenii se salută cu „Hristos a înviat!” și își doresc liniște, sănătate și pace. Este un moment al iertării și al împăcării, în care se restabilesc echilibrul și armonia în comunitate.
Paștele – între credință și identitate culturală
Paștele este, în cultura românească, o sărbătoare a continuității spirituale. De la curățenia de primăvară, la ouăle înroșite, de la cozonacul frământat cu grijă la rugăciunea rostită în noaptea Învierii, totul face parte dintr-un ritual al sufletului și al apartenenței.
Este momentul în care familia se adună, când masa este împărțită cu cei dragi, când trecutul și prezentul se întâlnesc în povești, obiceiuri și gesturi.
Pentru români, Paștele nu este doar comemorarea unui eveniment religios, ci o trăire completă a renașterii – a naturii, a credinței și a legăturilor umane.
Concluzie
Ouăle roșii, cozonacul și lumina Învierii nu sunt doar elemente ale unei sărbători – ele sunt simboluri vii ale sufletului românesc. Prin ele, Paștele devine un timp al speranței, al reînnoirii și al întoarcerii către valorile care ne definesc.
Într-o lume tot mai grăbită, păstrarea acestor gesturi, tradiții și semnificații devine un act de rezistență culturală și spirituală. Paștele la români rămâne, astfel, o punte între lume și sacru, între generații, între inimă și cer.
Citește și: Paștele în satul românesc: Obiceiuri vechi care încă se păstrează