Revista Americana Guidepost a prezentat povestea unei asistente medicale (care a dorit sa-si pastreze anonimatul) dintr-un hospice.
Am ajuns intr-un hospice din intamplare. Lucram pentru un chirurg, pana cand m-am maritat si au aparut si copiii. A urmat o pauza in cariera. Pana cand iubitul meu socru – ii spuneam cu totii Tataie – ne-a anuntat ca are cancer la pancreas si ca nu mai are mult de trait. Tataie si Mamaie s-au mutat la noi, pentru ca nu au crezut ca vor face fata singuri cumplitului diagnostic.
Apoi am vazut o reclama in oras despre un hospice organizat de un preot, Paul Brenner, si de o asistenta medicala, Dottie Dorion. Si am ajuns la ei. “Nu stiu cu ce va ocupati exact, insa simt ca am nevoie de voi”, i-am spus lui Dottie. La scurt timp dupa aceea Dottie avea grija de Tataie si se asigura de confortul lui fizic si psihic. Dupa ce Tataie a murit, Dottie mi-a spus: “Tu esti nascuta sa fii asistenta de hospice.
Am vazut cum ai avut grija de socrul tau. Nu ti-a fost deloc frica de moarte, asa cum i-ar fi fost oricui. Mi-ar placea sa lucrezi cu noi”.Asta e planta de casa care poate ucide un adult in 5 minute!
N-am stiut ce sa-i raspund. Dar eram impacata cu gandul ca as putea avea grija de oamenii aflati la sfarsitul vietii lor. Am facut asta pentru tatal meu, pentru vecina mea, Mary Anne, pentru socrul meu. Dar toti erau oameni aproapiati, cunoscuti. Dottie m-a incurajat si mi-a spus ca am har. In cele din urma am acceptat. M-am oferit voluntar pentru hospice. Imediat ce-am ajuns acolo, mi-am inteles menirea. Si nu pentru ca era placut sa muncesti din nou sau pentru ca ii ajutam pe oameni sa fie impacati cu ei pe ultima bucata din drumul lor.
Ci pentru ca, din prima zi de lucru, am intalnit oameni care mi-au aratat cat de gresit am interpretat eu moartea. Am inteles la hospice bucuria pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre copiii lui.
