Am o relație foarte serioasă cu grădina mea, este proiectul meu de suflet. Am plantat flori, copăcei, am mutat ghivece și am încercat să înțeleg de ce unele plante se încăpățânează să crească într-un anumit loc, în timp ce altele, deși le asiguri toate condițiile din lume, decid că nu le place. Dimineața, când îmi beau cafeaua, mă plimb printre ele. Mă uit să văd ce mai fac, ce a mai crescut, ce a înflorit și ce a mai apărut peste noapte. În grădina mea se întâmplă mereu lucruri. Apare o floare nouă, mai crește un copăcel câțiva centimetri, apare o buruiană cu un plan foarte bine pus la punct și îmi dau seama că am ajuns să urmăresc o adevărată poveste.
Plantele nu te grăbesc și nu se grăbesc. Le uzi, le îngrijești, le vezi cum cresc, cum înfloresc și, uneori, cum se încăpățânează să nu se ridice la așteptările tale, în ciuda tuturor eforturilor.
Dacă privești natura din jurul tău, floarea pe care o ai în ghiveci pe balcon, copăcelul din spatele blocului, realizezi că există un ritm al naturii pe care nu îl poți schimba. Nu poți să-i explici unui trandafir că ai nevoie de el înflorit până mâine. Nu poți să-i spui unui copac că ar fi bine să mai crească puțin, pentru că nu ai suficientă umbră.
Și înveți să ai răbdare, înțelegi că nu întotdeauna putem avea rezultatele, răspunsurile, schimbările pe care ni le imaginăm și că uneori planurile nu ies cum dorim. Natura îți arată foarte simplu că unele lucruri nu pot fi forțate, chiar dacă pui pământ bun, uzi, îngrijești… Poate că de asta am ajuns să-mi iubesc atât de mult mica mea “junglă” de acasă. Pentru că nu e niciodată perfectă. Și nici nu vreau să fie. Iar eu am început să mă bucur de povestea asta.
Am înțeles că viața nu înseamnă cât de multe reușești să faci, ci cât de bine reușești să fii acolo unde ești.
