Laura Andreșan a făcut confesiuni dureroase despre moartea tatălui său.
La șapte ani de la moartea tatălui său, Laura Andreșan a transmis un mesaj emoționant despre doliul pe care îl poartă în suflet.
Laura Andreșan, mărturisire dureroasă la șapte ani de la pierderea tatălui său
Au trecut șapte ani de când tatăl său s-a stins din viață, însă amintirea lui a rămas prezentă în numeroase momente din viața Laurei. Aceasta a mărturisit că nu și-a pierdut doar părintele, ci și cel mai bun prieten și omul care a susținut-o necondiționat.
„Nu există o rețetă universală pentru doliu. Au trecut șapte ani de când l-am îngropat pe tata. L-am plâns, l-am amintit, l-am dansat, l-am urcat în munți cu mine și am făcut cu el, în felul meu, atât de multe.
Dar nu doar pe tata l-am pierdut. Am pierdut și prietenul meu cel mai bun, fanul meu cel mai mare, omul ai cărui ochi îi port.. sau, poate, îi purtam. Pentru că astăzi văd cu ai mei.
Zilele acestea, în grupul de lucru lăuntric pe care îl conduc, am lucrat cu „Hățișul”.. dimensiune a ființei noastre care este, în același timp, cărare și spațiu de tranziție și care, uneori, se confundă cu identitatea noastră și ne umple de mărăcini.
M-am uitat la mine, la tata, dar și la mama. M-am uitat la ce am introdus din ei în propriul meu hățiș, la felul în care aceste lucruri s-au dezvoltat în mine. Și, pentru că exercițiul a coincis cu perioada în care tata a murit, am simțit să lucrez cu o tehnică mai deosebită. Astfel, am putut să stau față în față cu necredința în sine, cu frica de a acționa, cu judecata nimicitoare, cu fala și lăudăroșenia, cu pofta și înfulecarea...
Citește și: Femeie lovită de trăsnet când făcea plajă: „Soțul ei...- stirilekanald.ro
Mai am de stat cu rușinea. Și cu iubirea. Și, mergând prin acest hățiș, prin asocieri și amplificări, am putut să înțeleg ceva din agonia lui din ultima clipă de viață. Dar și să-i cunosc, într-un fel pe care nu l-am mai făcut până acum, pe părinții lui, pe bunicii lui, pe străbunicii lui. Pe ai lui, pe ai mei, pe ai noștri, cei din sânge. Pe cei în mijlocul cărora el a supraviețuit.
Și pe care eu am avut ocazia să aleg să nu-i mai repet. Aș fi vrut să o facă și el. Mai mult. Mai des.
Dar povestea ta ți-a aparținut, tata. Și ți-o dau înapoi. Să se așeze acolo unde îi este locul. Să se odihnească odată, așa cum te-ai stins tu. Eu păstrez iubirea. Și amintirea. Iar toate astea mă fac să văd astăzi mărăcinii altfel: nu ca pe o identitate, ci ca pe o potecă de străbătut.
Era vremea să las jos ceea ce îți aparține. Ceea ce vă aparține. Ceea ce nu este al meu. Pentru că eu.. povestea mea. Iar dacă voi ați scris-o în alb negru, eu am dreptul să nu mă simt vinovată că a mea este colorată”, a declarat Laura Andreșan, în mediul online.
